Dolj: peste 21 de mii de voturi pe liste suplimentare

PSD a câştigat alegerile europarlamentare în Dolj, confirmând titlul de judeţ roşu deţinut de acesta. Social-democraţii au obţinut 39,2 la sută din voturi, cu peste 4.000 de voturi mai mult decât PDL (36,56 la sută). PNL s-a clasat pe locul trei, cu un scor mult sub media pe ţară, adică 10,36 la sută. Foarte aproape de liberali s-a clasat PRM, cu 7,78 la sută, deşi campania electorală a acestora a fost aproape insesizabilă. Elena Băsescu a obţinut în Dolj 3,09 la sută, având o medie de 10 voturi pe fiecare secţie de vot.

În Dolj s-au prezentat la alegeri 169.757 de alegători, procentul prezenţei fiind de 28,6 la sută. Un număr foarte mare de voturi au fost considerat nule – 5.434, în condiţiile în care 21.225 de persoane au votat pe listele suplimentare.

Dosare penale pentru vot dublu

Poliţiştii doljeni au întocmit ieri patru dosare penale pentru vot dublu, un caz înregistrându-se în Craiova şi trei în comuna doljeană Scaeşti. Poliţiştii au identificat trei autoturisme bănuite de turism electoral, în care au găsit trei femei ce votaseră de două ori, în secţii diferite ale aceleiaşi comune. Craioveanul care s-a ales cu dosar penal era reprezentantul PRM într-o secţe de votare şi a fost surprins după ce a votat în aceeaşi secţie o dată pe listele permanente şi o dată pe listele suplimentare. Poliţiştii fac cercetări asupra şoferilor celor trei autoturisme de la Scaeşti.

La 30 de minute dupa 1 iunie

Boculeţ şi tricolorul

Preşedintle PDL, Emil Boc, folosind tricolorul în scopuri electorale, dat fiind că se află pe scena Filarmonicii în Craiova la lansarea candidaţilor partidului său pentru PE. Aş fi vrut să îl iau la mişto, dar azi nu am chef să fiu amuzantă, aşa că m-am mulţumit să pun poza şi gata. (Totuşi, nu am cum să nu remarc vântul din tricolorul electronic din spatele impunătorului Boc).

hmm nu e TB in campanie?

Traian Basescu a spus de vreo trei ori azi ca el nu e in campanie. Atunci ce cautau toti portocaliii aia in Primarie, pe langa copii, ca sa ne sufocam acolo?

Portocaliii ca portocaliii, dar ce cautau aia cu tricouri verzi eba? Dintre care unul care se juca de-a bodyguardul mai avea si dadea cu mine pe jos in timp ce ma chinuiam sa ii fac o poza liderului sau iubit sa pot sa o trimit la Bucuresti.

Si mai are tupeul sa spuna in mod repetat ca el nu e in campanie!

Daca iau de buna ce spune Basescu, atunci Basescu e luat de prost de filiala PDL Dolj. Pentru ca a fost bagat de ei in campanie, fara ca el sa vrea sa fie in campanie.

Toate ca toate, vizitele prezidentiale sunt o corvoada, iar grobianismul sepepistilor este si mai acut cand ploua. Sper ca la urmatoarea sa pot spune pas.

Mizerie

O mizerie de meci, o mizerie de patron si o mizerie de jucatori. Rezumatul “chestiei” din seara asta, ca numai meci nu fu ce jucaram cu Steaua.

Citez din Mititelu: “Ce Europa League, domne? Ce sa facem si pe-acolo?” (Vorbe spuse la GSP imediat dupa meci) Cu alte cuvinte, la pariu ca pierdem cu Vasluiul? Mititelu oricum a declarat acum cateva etape ca el nu prea mai are bani sa sustina echipa in varful clasamentului sau in Europa.

Tot din Mititelu citez: “Daca era alta echipa in ultimele 30 de minute, as fi zis ca a fost blat.” Nu zau? Cine s-ar gandi la asa ceva in singurul meci in care trecem mijlocul terenului doar in prima repriza, si asta decat de vreo doua ori, sau in singurul meci in care, culmea!, inscriem din lovitura libera. Woooow! Nu ar banui nimeni blatul.

Nu tinem cont nici ca Becali ar face orice sa joace in Europa, inclusiv sa murdareasca rasa stelistilor printr-o fuziune cu No Name Urziceni. Si nici nu tinem cont de vizita lui Becali la Craiova de acum doua zile. La care, din intamplare, am fost martora, de la aterizarea lui la aeroport pana la plecarea spre aeroport. Si iata ce s-a intamplat: aterizeaza Becali la ora 14.00. Noi ii luam declaratii si il intrebam “care e programul dumneavoastra, unde va duceti acum?” Raspunsul: “La ora 15.oo am vizita in piata din centru.” “Si pana atunci?” Intrebare fara raspuns, la care Becali schimba subiectul.

De precizat ca de la Aeroport pana in centru se fac 10 minute cu masina. Si Becali nu a plecat pe jos. S-a imbarcat cu varu-sau Virgil in jeep si a demarat in viteza. Nimeni nu stie catre ce tinta.

Nu, nu tinem cont de asta. Nici nu tinem cont de meciul complet strain al echipei. Nici ca Steaua a atacat incontinuu, iar noi ne-am pseudoaparat in continuu. Nici nu tinem cont ca problemele noastre cu licenta s-au rezolvat ca prin minune ieri sau alaltaieri.

Iar daca nu a fost blat, atunci avem o si mai mare problema cu asemenea adunatura de jucatori de doi lei, care se prezinta de la o extrema (cu Rapid), la alta (cu Steaua).

Si-au batut joc de miile de oameni care s-au strans in centru ca pentru o sarbatoare.  Ar trebui sa le fie rusine, dar stiu ca nici macar rusine nu le este!

Easy Virtue sau cum să evadezi din viaţa care nu ţi se potriveşte

Cum poate să te atingă un film atât de sărac în acţiune şi decoruri încât să vrei să scrii despre el la 2 noaptea? Iată cum.

Jessica Biel (Larita) şi Colin Firth (Mr. Whittaker) creează două personaje excepţionale, care strâng în ele înţelepciune culeasă din diferite tragedii şi care se intersectează la timp pentru a oferi sens unul altuia. Mr. Whittaker este un om sfârşit odată cu războiul, care continuă să existe fizic din inerţie. Existenţa lui searbădă în conacul – pustiit şi el de viaţă, al familiei, este probabil cea mai proastă variantă în care îl putea aduce destinul. Perfect conştient despre această stare de fapt, Mr. Whittaker,  taciturn,  încearcă să-şi înşele viaţa, având o prezenţă redusă spre minim în activităţile de familie şi, deci, în marea parte a scenelor din film.

O variantă mai bună în care l-ar fi putut aduce destinul este  cea în care l-a găsit Veronica Whittaker, soţia sa, la câţiva ani după război: într-un bordel din Franţa, când probabil deja uitase că era singurul supravieţuitor din localitatea sa al războiului. Având constant în minte dorinţa de a reuşi să trăiască din nou, fără memorii post-război, dorinţa de a fi cât mai departe de locul lăsat pustiu de prietenii, fratele şi toţi bărbaţii din generaţia sa, Mr. Whittaker nu face nimic pentru a se salva din letargie. De aici liniştea din jurul lui şi angoasa mută în care îşi duce toate dialogurile cinice.

În starea asta îl găsesc John, fiul lui, şi exuberanta Larita, proaspăt căsătoriţi. Deşi trei sferturi din film relaţia lor este servită spectatorilor ca fiind pilonul principal al poveştii, inconsistenţa personajului John, superficialitatea cu care relaţionează cu Larita, uitarea de sine în sânul familiei, în ciuda nefericirii evidente a soţiei sale sunt indicii mai mult decât clare că povestea din Easy Virtue trebuie căutată în altă parte decât în cuplul frumos.

Larita are mai multe păcate în ochii familiei Whittaker. În primul rând este americancă, în al doilea rând este scandalos de frumoasă, în al treilea rând conduce maşini de curse şi în al patrulea rând are de gând să plece cu John la Londra, să-şi facă propriul cămin.

Numai că vizita “de câteva zile” la conacul familiei Whittaker pe care o anunţa Larita la început s-a transformat într-o şedere ce părea fără sfârşit, John fiind distras de ritualurile familiale şi de capcanele emoţionale pe care i le pregătea mama sa.

Exuberantă, liberă, fără inhibiţii, sinceră, cu o poftă de viaţă greu de întâlnit în ceaţa din Marea Britanie, Larita începe să se simtă încolţită, ţintuită între nişte pereţi mari, mulţi şi gri pe care nu şi-i dorea. Mama şi surorile lui John, fiecare frustrată direct proporţional cu vârsta ori cu neşansa în dragoste, îi fac viaţa imposibilă Laritei. Se simte sufocată. Inconsistentul John nu îi poate oferi o mână reală de ajutor. Larita ajunge în acelaşi punct amar în care se găseşte şi Mr. Whittaker, doar că asta se întâmplă în urma mai multor războaie personale, care o ajung din urmă sau care se află în plină desfăşurare.

Spre deosebire de britanicul resemnat şi sfârşit, americanca exuberantă nu poate fi un martor mut la propria viaţă.

Cum reuşesc ei să evadeze veţi descoperi în ultima scenă din film. Oricum, mi-e teamă că v-am dezvăluit mult prea multe şi nici măcar nu am reuşit să spun jumătate din lucrurile pe care doream să le spun atunci când m-am hotărât să scriu despre Easy Virtue.

Amuzant mi se pare că din ceea ce am scris mai sus nu rezultă că filmul poate fi categorisit drept comedie. Şi mai amuzant este că, de asemenea, nu reiese de nicăieri că avem de-a face cu un film despre dragoste. Eu merg însă mai mult pe varianta dramă psihologică abia intuită, dar esenţială. Şi vă invit să-l priviţi relaxaţi şi să căutaţi în el mai mult decât un film de weekend, pentru că aveţi ce găsi.

Prima zi a Ebei în Parlamentul European

Imaginea Elenei Băsescu în Parlamentul European, reprezentând România, îmi face pielea de găină. Ce emoţie trebuie să fie pentru micuţa domnişoară, care se văzu aşa mică în faţa unei clădiri aşa mari, cu zeci de oameni la patru ace intrând şi ieşind din instituţie pe minut.

„Uaaaau ce steaguri mari şi colorate”, îşi zice în sinea ei. „Ce bine îmi stă în deopies!”, continuă. Apoi inspiră adââânc, şi pe măsură ce expiră face şi primii paşi către uşa de la intrare. „Să fac paşii mici, de mimoză, sau paşii mari, împletiţi, aşa, ca pe catwalk?”, se întreabă, presupunând că ştie ce înseamnă catwalk. Măcar atâta lucru să ştie şi ea, nu? Se opreşte pentru o secundă, poate două sau trei, şi apoi continuă hotărâtă cu paşii de manechină, cei care i-au adus atâtea bliţuri pe faţă. Ajunge în instituţie, dezorientată. „Unde sunt blitzurile?”, se întreabă. „Good day, miss. Please, step through”, o întâmpină un domn în uniformă, indicându-i un cadru metalic. „Hm?”, întreabă ea cu voce tare. „Step through. We have to check you”, explică omul. „Ăştia nu ştie cine sunt eu? Hai că m-am enervat deja din prima zi!”, în gând şi tare: „Bat ai em Elena Băsescu. Băsescu, dont nău? Ză prezident of Rumenia. Ai em”, plescănind gingaş din buze. „You have to pass through the scanner, miss”, îi explică în continuare uniformatul. „Tumărău iu luz ior jab. Dedi uil maic şor”, spune micuţa şi apoi trece prin scannerul de la intrare, care, spre norocul ei, nu a bipăit.

Deranjată un pic de episodul cu omul în uniformă, îşi zice totuşi că e doar o întâmplare nefericită şi merge mai departe, butonând la telefonul mobil: „tati,e un nene la intrare în Parl European care sa luat de mine că nu ştie cine sunt.mâine să nu mai fie acolo.pupix :*:*” Şi cum plutea ea graţioasă la parterul instituţiei, după vreo 20 de minute de mers, realizează că ajunge iar la scanner. „Uat ză f*c?”, spune tare şi o întreabă pe prima doamnă care îi iese în cale: „Hm, hm! Exchiuz mi. Uer iz ză parlament miting? Iu nău. Ză parlament, uiz ză parlamentărs.” Doamna nu are timp nici să se uite la ea. Are şedinţă de comisie. „Take the elevator, sweetie. Go to the first floor and find someone who speaks your language, someone from your country.” „Ies, ies, ai em from Rumenia, ză lend of ciois”, îi spune prinţesica doamnei, care deja plecase spre lift. „Ha! O să mă pupe Nuţi când îi spun că am ascultat-o şi că le spun tuturor sloganul ei”, îşi spune mulţumită de sine. Apoi se întoarce pe coridor să caute şi ea un lift. Uşi în stânga, uşi în dreapta, câte trei lifturi pe o partă şi pe cealaltă.

„A dracu’ cucoana, nu mi-a spus şi care e liftul ăl bun. Cum ştiu eu acum în care să mă urc?”, îşi exprimă dilema în gând. Se hotărăşte să meargă la întâmplare. Aşteaptă un grup mai numeros pentru a-l însoţi în lift: „Ce deşteaptă sunt!! Dacă intram singură şi nu ştiam pe ce să apăs? Dar i-am făcut!” Coboară laolaltă cu grupul. „Uaaaaaaa de ce luuume!”, exclamă cu voce tare. Şi îşi aduce aminte că i-a spus tati să vorbească numai limbi străine în Parlament, ca să nu-l facă de râs. „Uau!! Uat of uăăărld!”, traduce instantaneu în engleză. Şi apoi îşi continuă peripluul, complet şi definitiv cucerită de furnicarul de la etaj. Coridoare peste coridoare, încăperi peste încăperi, cafenele pentru fumători şi pentru nefumători, sertare şi sertăraşe pentru corespondenţa parlamentarilor, expoziţii peste expoziţii, rapoarte peste rapoarte, o minunăţie. Se învârte, pipăie, se holbează, se aşează, râde de una singură. Apoi îşi aminteşte şi-l opreşte pe primul om care trece pe lângă ea. „Exchiuz mi! Uer iz ză parlament miting? Iu nău. Ză parlament, uiz ză parlamentărs.” „Go to the end of this hall, make left, walk through the corridor, when you rich the end, go to the right, and behind the stairs you will find the elevators. Take one of them end go to the second floor. Ask there.” „Uau. Senc iu, mistăr. Ai em from Rumenia, ză lend of cios. Bai bai!”, spune şi se îndepărtează.

După două ore de străbătut coridoare şi holuleţe, ajunge la scări. Apoi la lifturi, din nou. „În sfââârşit. Ce plictisealăăă. Ăştia or fi început şedinţa? Să le dau mesaj să mă aştepte un pic”, continuă dialogul cu sine, dar realizează că nu ştie cui să trimită mesaj aşa că îi face un SMS tot lui tati. Ia din nou liftul, ajunge la etajul doi. Deja nu mai are răbdare şi o dor picioarele îngrozitor. Vede o cafenea şi merge ţintă acolo. Se tratează cu un capuccino mare, un suc natural de portocale, o cola şi o cafea. Doi turişti în vizită o roagă să facă poze cu ei. „Hai! Ai em from Rumenia, ză lend of ciois”, le zâmbeşte lor şi fotografului. „Ia uite ce iubită sunt şi pe aici”, îşi spune mulţumită. Se ridică, odihnită, şi pleacă din nou în căutarea sălii de şedinţă. Nu mai întreabă pe nimeni, simte că deja cunoaşte logica arhitecturală a clădirii.
Ocoleşte din nou coridoarele spre lifturi, observă prin pereţii de sticlă că soarele cam stă să apună şi când ajunge la cutia cu butoane realizează că nu mai vine nimeni spre ea. „E deja a treia oară când merg, pot să mă descurc şi singură. Doar sunt EBA!”, îşi ia inima în dinţi şi intră în lift. Apasă pe un buton la întâmplare. „Ce butoane mari au aici! Uau. Au şi luminiţe”, îşi spune şi apoi ajunge la destinaţie. Se uită în stânga, se uită în dreapta şi hotărăşte să urmeze câţiva domni cu diplomat. În cinci minute se trezeşte afară, aproape fără să-şi dea seama. „Mmm ce aer curat! Ce zi grea am avut! Mă doare capul. Trebuie să îmi refac forţele. Ce cluburi or avea ăştia pe aici?”, se întreabă şi acolo o lăsăm, obosită, după prima ei zi în Parlament.

Epilog
Comunicat de presă: „Fiica cea mică a preşedintelui a avut un program încărcat în prima ei zi la Parlamentul European. A avut mai multe întâlniri de lucru, începând cu doamna eurodeputat, din grupul PPE, continuând cu ministrul de Externe englez. Principalele teme de discuţie au fost legate de direcţia pe care trebuie să o urmeze Parlamentul European pentru a contribui la construirea unei Uniuni mai democratice, mai apropiate de cetăţenii ei. Între cele două întâlniri importante, Elena Băsescu a avut timp şi să fie ghidul unui numeros grup de turişti care veniseră pentru prima oară în Parlamentul European. Mezina familiei prezidenţiale nu a uitat, pe tot parcursul zilei, să promoveze imaginea României cu fiecare ocazie pe care a avut-o.”

Întâia bambooistă a ţării

Nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că Elena Băsescu va ajunge în Parlamentul European. Am învăţat de mult timp că ce iese din urnă nu este neapărat ce intră. În plus, chiar dacă nu ar fi aşa, sunt atât de convinsă că există suficienţi dobitoci care să o voteze pe Ileana Cosânzeana de Bamboo, încât mândra tot ar ajunge în PE.

Pe de o parte, sunt cei care nu ştiu. Nu ştiu nimic. Habar nu au ce înseamnă societatea, statul, politica, alegerile, Uniunea Europeană, instituţiile statului, valori, concepte, doctrine, reprezentare, free movement of persons, measures having equivalent effect – sunt cei care definesc aceste noţiuni în funcţie de farfuria cu ciorbă de pe masă, în cazul în care au auzit de ele. Ştiu că trebuie să se ducă şi ei duminica la vot, să dea acolo cu ştampila, pe cine le-o cădea şi lor mai bine la stomac. “Pe ăia, că ne-a mai dat la pensie”, “pe ălălalţi, că uite ce frumos vorbeşte”, “pe ăştia, că ne-a dat chibrite în campanie” sau “pe aia, mânca-o-ar mama, că e fata lu’ domn’ preşedinte şi uite ce mândră este.”

Pe de altă parte, sunt cei care au impresia că ştiu, dar care ştiu că pot. Cum sunt prietenii Elenei (nu vi se pare sublimă ironia istoriei care ne întoarce la geniul întâiei chimiste a ţării?) din cluburi, mall-uri şi bistro-uri. Ei au impresia că ştiu lumea pe de rost şi că nu există cineva care să ştie mai mult decât ei. Ei ştiu rostul “şmenozelei”, ştiu pe unde să o ungă, pe unde să pună şuruburi, pe unde să o descânte, crezând cu tărie că au descoperit parola secretă a lumii. Dar şi ei, ca şi ceilalţi, sunt nişte bieţi dobitoci, la fel de îndepăraţi de noţiunile care contează ca primii.

Aşadar, Ileana Cosânzeana, în mod firesc, va ajunge în Parlamentul European. Iar dacă nu va ajunge, va fi cu siguranţă intenţionat, din dorinţa de a demonstra că “uite, domne, Băsescu nu poate să le facă el chiar pe toate.”

Commenturile au dat faliment. E criză

Criza asta economică se resimte în cele mai ciudate aspecte ale vieţii sociale şi economice. Dacă puteţi să credeţi, m-am trezit că puţinele commenturi de pe blogul meu nu mai au resursele necesare să supravieţuiască. Au dat faliment. “E crizăăăăăă!”, le-am auzit spunând, în timp ce dispăreau unul câte unul.

Mi-au fugit cele mai recente, au rămas cele mai vechi iar altele noi nici că o să mai pună piciorul curând pe la mine pe blog. “Tot felul de ciudaţi şi de frustraţi pun mâna pe noi şi ne tastează aici în blog. Trag de noi, ne contorsionează şi ne lasă fără niciun conţinut intelectual. În ritmul ăsta nu mai merge. Dăm faliment”, m-au anunţat cu tristeţe în glas şi între sprâncene. Iar eu am fost nevoită să le dau ascultare. Doar nu pot să mă lupt singură cu criza…

First Dance Steps

Azi am început proiectul. Pare extrem de promiţător. Vă las câteva poze din prima seară. Mâine vom începe lucrul efectiv, astă seară doar ne-am cunoscut şi ne-am plimbat prin oraş. Ştiţi cât este de ciudat să fii ghid pentru un străin în Craiova? Ce Dumnezeu e de spus despre străduţele din Craiova?

Imaginaţi-vă traseul Ştefan Odobleja – Mercur, doi turci şi două italience. Na şi povesteşte-le! Din fericire, o turcoaică e studentă la arhitectură şi pare fascinată de orice fel de clădire, mai ales dacă e veche. A făcut câte un set de fotografii la Institut şi la biserica de pe A.I. Cuza. Deşi îmi imaginez cât de gri trebuie să li se pară oraşul, cât de mărunt şi cariat li se dezvăluie, au fost foarte drăguţi şi nu a strâmbat niciunul din nas. Ba chiar au dat senzaţia că le-a plăcut.

E o sarcină foarte provocatoare să fii ghid în Craiova şi să nu îi plictiseşti pe oaspeţii tăi. Dar cred că o să ne achităm bine de toată treaba asta, cu atât mai mult cu cât am găsit un loc extraordinar de cazare. Toţi au fost uimiţi de condiţii. Aici mă refer la Griffon Youth Hostel, care e proaspăt renovat. Camerele arată excelent, totul e fresh and clean.

De maine, imediat cum ajung lituanienii, intram serios in paine. Cred ca o sa fie unul dintre proiectele YiA foarte bune, in care lume o sa se inteleaga bine si pe care si-l vor aduce toti aminte cu placere.