Uniunea Europeană va avea preşedinte. Dar cum?

Am găsit un editorial pe EUObserver.com foarte interesant, care pe mine m-a făcut să îmi pun câteva întrebări serioase. Deşi pare mai greu de urmărit la început, comentariul merită citit, pentru că ajunge la o concluzie fantastică: Europa se îndreaptă cu paşi rapizi spre Evul Mediu, deşi se laudă că exportă democraţie în lumea a treia. Totul porneşte de la procedura ciudată de a-l alege pe preşedintele Europei, care este departe de un model democratic. Am tradus în întregime textul, pentru că mi s-a părut că merită:

De Peter Sain Ley Berry

Glonţul sau bomba asasinului (încă nu se ştie sigur care dintre ele) care a omorât-o pe Benazir Bhutto pe 27 decembrie a adus un final cu note sumbre pentru 2007. Chiar dacă a fost candidată în alegeri din Pakistan, ea încarna speranţele şi aspiraţiie multora dintre noi, cei din Vest. Din cauza acestui lucru, bineînţeles, a şi fost omorâtă.

Reacţia vizavi de dispariţia ei – mai ales în rândul liderilor europeni, a arătat cât de mult ne-am identificat noi, şi ei, cu scopul ei de a aduce democraţie, deschidere şi domnia legii în Pakistan.

Sau poate toate regretele exprimate sunt doar tipare sentimentale! Liderii europeni chiar cred în democraţia şi deschidere? Şi dacă da, oare cred ei că ele îşi găsesc locul în Pakistan, Burma, Afganistan, Sudan, Zimbabwe, Kenya, dar nu şi la ei acasă? Trimitem observatorii la alegeri în asemenea locuri, gândindu-ne că noi înşine nu trebuie să facem faţă grelei sarcini de a implementa democraţia şi deschiderea?

„Absurd!“, aţi putea spune. Niciun stat nu poate deveni membru al Uniunii Europene fără să fie o democraţie complet funcţională. În afară de acest lucru, noi avem, la nivel european, un Parlament care emite legi, direct ales de cetăţeni.

Dar opriţi-vă o secundă! Haideţi să ne uităm la noi cu o privire de Nou An, din perspectiva locuitorului de pe Marte. El nu are cum să nu observe că cei doi piloni gemeni transatlantici ai lumii moderne libertariene – Europa şi Statele Unite, sunt ambele înhămate în procese de alegere a noilor preşedinţi care îşi vor începe mandatele în 2009.

În cazul Statelor Unite, procesul apare peste tot în ziare şi la televiziune peste tot în lume. Cunoaştem numele candidaţilor, presupusele lor puncte forte şi puncte slabe. Pentru noi, media îi categoriseşte: albi şi negri, bărbaţi sau femei, religioşi sau nu. Media ar putea să ne spună chiar şi câte ceva despre principiile fiecăruia. Fără îndoială că vom afla şi mai multe pe măsură ce anul va progresa.

Aici, în Europa, vom avea şi noi un nou preşedinte în 2009 – dar cine dintre noi ar putea măcar să îi numească pe cei aflaţi în cursă? S-a vorbit despre Ahern, Aznar, Blair, Juncker, Kwasniewski – dar niciunul nu şi-a anunţat candidatura. De altfel, nici nu ar prea putea să şi-o anunţe, pentru că nu avem literalmente „o cursă“ în care să candideze.

De fapt, aşteptările sunt acelea că titlul va fi „stabilit“ pentru cineva, în timpul preşedinţiei franceze a lui Nicolas Sarkozy a Consiliului European, în a doua jumătate a acestui an. În ce mod se va stabili numele preşedintelui, nu ştim exact, dar „tocmeala“ este foarte probabil să fie implicată între interesele naţionale.

Este aceasta democraţia?
Este acesta modul în care vrem să facem lucrurile în Europa – „să stabilim“ lucruri „tocmindu-ne“ în spatele uşilor închise? Este aceasta deschiderea şi democraţia după care cerem restului lumii să ne judece? Este acesta motivul pentru care mulţi propovăduitori ai democraţiei au murit de-a lungul secolelor, în jurul lumii?

Desigur, ştiu că preşedintele Europei nu va fi deloc un preşedinte ca atare. Postul abia presupune conducerea semi-permanentă a Consiliului European, organismul în care şefii europeni ai statelor şi guvernelor se întâlnesc de patru ori pe an. Rolul este tehnic şi nu are încărcătură executivă. Mai mult, existenţa lui depinde de Tratatul de la Lisabona, care încă trebuie să treacă prin câmpul minat al ratificării în toate statele membre.

Chiar şi aşa, cine primeşte acest job va fi perceput ca reprezentantul Continentului într-un fel în care preşedintele Comisiei niciodată nu a fost. Oficialii pot pretinde că acesta este doar un rol tehnic şi fără răspundere. Ar putea chiar să fluture o bucată de hârtie în acest scop. Dar încearcă să spui acest lucru domnului Blair, sau domnului Aznar, sau oricărui altcuiva, când vor sta faţă în faşă cu preşedintele Statelor Unite!

Încearcă să spui acest lucru presei mondiale, înfometate de ştiri. Încercă să le spui ruşilor, chinezilor, afircanilor, Orientului Mijlociu şi Americii de Sud! Lumea va cere un preşedinte al Europei, chiar dacă Europa nu îşi doreşte unul.

Şi este acesta un post pe care intenţionăm să îl stabilim prin tocmeală? În opoziţie cu sunetele trompetelor de campanie din toamna târzie de peste Atlantic, prietenul nostru marţian va găsi situaţia noastră incredibilă şi înspăimântătoare în egală măsură. Suntele exasperate ale lui Voltaire răsucindu-se în mormânt vor îngrozi ‘tout Paris.’

Cum pot fi crezuţi liderii noştri europeni când vorbesc despre a asculta poporul, despre a răspunde cerinţelor populaţiei, dacă înţeleg că preşedinţii în lumea modernă trebuie să fie aleşi democratic?

Faptul că preşedintele Europei va proveni dintr-o şedinţă închisă a Consiliului European, fără o încarcare prealabilă de testare a voinţei democratice şi fără a cere candidaţilor să îşi expună motivele în faţa publicului european, este greşit, dovedeşte vederi înguste, guvernare proastă şi este o mare tâmpenie.

Roma nu a fost construită într-o zi, bineînţeles. Nu ne putem aştepta acum la alegeri complete, oricât de plăcut ar fi acest gând. Dar cetăţenii Europei merită măcar plăcerea de a cunoaşte de dinainte care sunt candidaţii.

Şi nu numai asta! Ar trebui să aibe şansa să îşi pună întrebări despre ei, să scrie despre ei şi să îşi facă cunoscute opiniile prin sondaje în toate cele 27 de state. Apoi, ne putem aştepta ca Parlamentul European (altfel de ce le plătim salariile?), să emită o opinie argumentată şi să aleagă unul dintre candidaţi, în mod public, pentru a face astfel o recomandare Consiliului greu de ignorat. Acesta ar fi un fel de pas către o bună direcţia democratică.

Nu suntem o republică bananieră, suntem cel mai mare bloc comercial din lume. Ideea europeană este cea care a pus bazele democraţiei moderne. La opt ani după intrarea în noul secol, Europa merită mai mult decât să îşi aibă preşedintele „stabilit“ într-un mod cvasimedieval, prin tocmeală.