Magistralul Tudor Gheorghe

Auzisem despre concertele lui Tudor Gheorghe. Dar oricât de multe am auzit, am fost surprinsă ca şi cum tot ce am auzit nu conta, devenise egal cu zero de la prima melodie.

Concertele lui Tudor Gheorghe sunt un sentiment. Durează, de fapt, o secundă. Cât timp îţi ia să simţi o nouă categorie în galeria personală de sentimente. Când îl auzi pe scenă că zice “a trecut o oră şi jumătate”, ţi se bulbucă ochii şi pulsul ţi se rostogoleşte pe sub piele. “Nu e adevărat! Doar ce a început!”

Într-un fel, ai dreptate. Cum am mai spus, de fapt, concertele lui durează o secundă. Poate că în lumea reală, în lumea în care Tudor Gheorghe e o persoană, cu chelie şi un pic de păr alb, oltean get beget, în lumea în care instrumentele sunt nişte cutii cu forme curioase din lemn, în lumea în care pe scenă se află 50 de oameni îmbrăcaţi în haine de gală ieftine şi negre, concertul durează o oră şi jumătate.

Nu pot să vă asigur că există o altă lume în spatele celei descrise mai sus. Nu doar că nu am nicio dovadă, nici măcar nu am o convingere în sensul ăsta. Dar am o ezitare. În sensul că un om şi muzica lui - interioară, cântată, respirată, simţită, fac să dispară din percepţia spectatorului 90 de minute. Aşa cum ştiţi să le număraţi din şcoală, aşa cum legile fizice, matematice, le-au măsurat, dispar.

Se concentrează într-un spaţiu ermetic, un fel de capsulă a timpului, în care oamenii au şansa să simtă un sentiment nou, să trăiască o experienţă de sine stătătoare, neclasificată.

Poate sunt eu prea entuziasmată, dar nu cred. Nu o să uit vreodată ce am simţit când artistul a anunţat, de pe scenă, că a trecut o oră şi jumătate. Parcă a dispărut scaunul de sub mine şi eu am rămas suspendată: “Nu are cum! Doar ce a început.” Îl bănuiesc pe artist că el ştia. Era sigur că ne-a furat 90 de minute şi ne-a oferit artă şi frumuseţe pentru o secundă plină, coaptă, rotundă, ca o cireaşă de iunie. De-asta ne-a şi spus de pe scenă cât timp a trecut.

Eu nu pot să vă spun despre muzica artistului mare lucru, pentru că nu mă pricep decât la ascultat şi simţit. Nu pot să vă spun despre cântecele lui mare lucru, decât că sunt rupte din sufletul poporului român. Dar nu al poporului din care fac eu parte, sau tu cel care citeşti, ci din sufletul acelui popor aflat pe cale de dispariţie. Autenticul popor român. Şi de fapt, orice aş spune acum, oricum nu contează în faţa modului în care muzica lui Tudor Gheorghe produce mutaţii în percepţia publicului a lucrurilor certe, materiale.

Cred că m-am pierdut în cuvinte. Şi orice aş spune eu acum, oricum o să dispară odată cu propria experienţă pe care o să o simţiţi la primul concert Tudor Gheorghe la care o să asistaţi.