Faţa cenuşie a Craiovei

 

Calea europeană a oraşului a înlemnit în proiecte ceauşiste: clădiri ştirbe, balcoane în chiloţi, turnuri monstruoase

Cînd cobori dintr-un avion, pe un aeroport dintr-o ţară străină ţie, ai ochii mai deschişi ca niciodată şi încerci să acaparezi totul cu privirea roată. De prima impresie nu scapi uşor. Dacă e proastă, o să fie ca o mîncărime persistentă. Oare cum s-o fi imprimat oraşul pe retina celor cîţiva americani care au aterizat recent la Craiova?

de Gabriela Zanfir

Premierul Călin Popescu Tăriceanu, într-un exces de dezamăgire capitalistă, a spus că de cîte ori vine în Craiova i se pare că intră într-un oraş „prăfuit, amărît, cu influenţe pesediste.” El a vrut să-l atingă astfel pe primarul Antonie Solomon, actual pedelist, fost pesedist. Dar în spatele atacului cu profunzimi electorale, se ascunde totuşi un adevăr. O imagine cît se poate de tristă. Poate că noi, cei care respirăm zilnic aerul Craiovei, cei care alergăm de la serviciu acasă şi invers fără să mai privim în jur, cei care ne-am obişnuit să fim lipsiţi de o viaţă urbană reală – cu evenimente culturale, sociale, clădiri noi şi înalte, sporturi, transport public decent, poate că nu ne dăm seama că trăim cu adevărat într-un oraş prăfuit şi amărît.

Case colorate, de-a valma

O oră. Nu vă trebuie mai mult să vă daţi seama că Tăriceanu a spus adevărul, chiar şi pe tonul acela oarecum arogant. Trebuie doar să puneţi mîna pe un aparat de fotografiat, să lăsaţi grijile acasă sau la serviciu, şi să porniţi la pas prin Craiova cu ochii larg deschişi. Înainte vă propune pentru prima parte a serialului „Craiova cenuşie” traseul Lăpuş – Universitate. Adică, în mare parte, bulevardul Calea Bucureşti. Pentru că acesta este locul unde te-ai aştepta cel mai puţin să vezi oraşul mohorît în bătaia prafului. Pomeneam mai sus de aeroport. Americanii, odată coborîţi din avion, au intrat în oraş pe lîngă Hanul Doctorului. Casele frumoase, noi, cu cîte un etaj – poate două, şi acoperişuri roşii trebuie să li se fi părut drăguţe, dacă nu ar fi observat că arată ca un dublu curcubeu, şi, în afară de asta, sînt împrăştiate în jurul căii ferate fără nici un fel de reper estetic. Fără străduţe largi şi liniştite, fără peluze, fără spaţiu între ele.

Expoziţie de chiloţi la nivel înalt

Apoi, trebuie să li se fi încreţit pielea dintre sprîncene, să fi îngustat ochii şi să fi zis „Good Lord!”, de îndată ce au dat cu ochii de blocurile comuniste. Gri, bej, maro şters de timp, grena uitat de vreme şi scrijelit, alb făcut gri, maieuri, chiloţi şi fuste pe post de paravane la balcoane. Noroc cu asfaltul de dinainte de podul Electroputere, care face valuri-valuri, pentru că aşa s-or fi zguduit un pic americanii şi poate li s-o fi descreţit fruntea. Îi lăsăm pe americani, pentru că nu putem bănui ce traseu au urmat, dar noi continuăm drumul spre Universitate. La Viitorul, blocurile turn parcă sînt nişte uriaşi bolnavi de scabie. Unde mai pui şi ciudăţenia de casă, jumătate renovată şi vopsită galben, iar cealaltă jumătate lăsată în paragină. În aceeaşi zonă se află un soi de S 200 de cartier: scheletul sumbru al unei clădiri care trebuia să devină spital şi despre care se spune că ar fi blocat la un moment dat o macara în interiorul lui. Construcţia se află în spatele spitalului de boli infecţioase şi cu puţină atenţie se vede chiar de pe bulevard.

Stomatologia ştirbeşte bulevardul

Mai departe pe Calea Bucureşti, parcările şi gazonul din faţa blocurilor cu vedere la stradă reuşesc, de regulă, să nu lase ochiul trecătorilor să zboare spre blocuri. Pentru că dacă s-ar întîmpla aşa, aceştia ar vedea că pînă şi blocurile care se vor mai arătoase la prima strigare pe piaţa imobiliară, nu sînt. Şi din ele lipsesc bucăţi, nici ele nu au mai fost vopsite de peste 20 de ani, iar balcoanele au ruginit. Poşta şi stomatologia din Calea Bucureşti par a fi decupate din Almanahul ’86, dar nu în formatul revistei de-atunci, ci cum a ajuns ea astăzi prin rafturile nostalgice, îngălbenită, ştearsă şi tocată de vremuri. După ce treci de Şcoala nr. 21, dacă privirea scrutează zarea printre blocurile cu iţire la bulevard, dai de nişte dreptunghiuri amorfe, maronii şi parcă ştirbe, blocuri cu patru etaje ascunse de rîndul celor care au fost cîndva albe şi care ies direct în stradă.

Discovery se lasă aşteptat

Blocurile de la Piaţa Mare sînt mai noi şi, cu ceva indulgenţă europeană, să zicem că mai puţin deprimante. Aşa ar spune craiovenii, doar că ei se referă numai la blocurile de la faţa străzii. Şi acestea, la o privire mai rece, sînt departe de a se compara cu genul fotogenic de construcţie. Dar, nici nu e nevoie să le ocoleşti, că se văd în spatele lor blocuri decojite ca un trunchi de copac putrezit. Sînt atît de morbide, încît te întrebi cum de încă nu s-a făcut un documentar pe Discovery vizînd exponente ale măreţei arhitecturi comuniste. Peste drum, în dreptul staţiei de tramvai, blocul de la colţ aproape că trece neobservat din cauza multitudinii de expresii ale capitalismului, pe care le găzduieşte la parter - magazine, bănci, schimburi valutare. Blocul în sine e gri, prăfuit şi amărît, vorba premierului. Mai mult, îi lipseşte o bucată din corp, chiar cu vedere la stradă.

Moştenire de la Stalin

Blocurile de locuinţe şi primele cartiere muncitoreşti au apărut în Europa de Est odată cu „Planul principal pentru Moscova”, lansat de Stalin, în 1935. Conform planului, trebuia ridicate cartiere de blocuri similare, care să aibă cel puţin şase etaje. Ţelul era de a oferi locuinţe ieftine ţăranilor aduşi să lucreze în fabrici şi uzine. Prin cazarea proletariatului în locuinţe identice, se mai urmărea şi curmarea tendinţelor individualiste, considerate periculoase pentru „omul nou.” După impunerea comunismului în Europa de Est, Rusia a exportat moda cartierelor muncitoreşti în toate ţările-satelit. Prefabricatele din care s-a construit majoritatea acestor blocuri au o durată medie de viaţă de aproximativ o sută de ani, astfel că nu vor dispărea curînd. Dar cum hidoşenia lor sporeşte de la an la an, ar trebui măcar să fie „coafate”. Văruite în exterior, izolate termic, împrejmuite cu spaţii verzi, acoperite cu mansarde.

S 200, cu S de la sinistru
Pentru finalul primului tur al Craiovei cenuşii, am păstrat bomboana de pe tortul amărît al oraşului: monstrul S200. Ce am mai putea noi scrie despre el, care să nu se fi scris în ultimii 15 ani? Poate doar că, deşi rectorul Universităţii a inaugurat oficial lucrările anul trecut, firma constructoare e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire de pe şantier. Sau nu chiar cu desăvîrşire totală, pentru că, să recunoaştem, de-a lungul unui an au reuşit să pună nişte pereţi de plastic la cîteva dintre etajele mastodontului. Culmea e că uriaşul schelet a intrat atît de mult în peisajul craiovean, încît oamenii nici nu-l mai observă. Nimeni nu se sinchiseşte de el. N-o să vedeţi curioşi că se uită în sus la el, cu mîinile în şold, sau cu ele pîlnie la ochi. Imaginaţi-vă însă ce-or zice americanii noştri de la Ford, cînd s-or izbi de umbra expansivă a „sinistrului”. Ne oprim aici, e deja prea mult chiar şi pentru ziarişti obişnuiţi cu faţa cadaverică a tronsonului care taie Craiova de la răsărit la apus, sau invers, în caz că vă simţiţi integraţi în lumea civilizată. Revenim săptămîna viitoare cu imagini de tristă arhitectură, care leagă kilometrul zero de Balta Craioviţei.

Înainte, luni, 31 martie 2008