Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain e fabulos

După ultimul cadru, cu Amelie fericită, muzica îţi ta na, na na, na în minte pentru ore în şir.

Povestea asta nu ţi se cuibăreşte în minte doar dacă eşti un visător, un adult rămas captiv în fanteziile copilăriei, ci, mai ales, dacă ai uitat cum e să fii copil. Dacă nu mai ai pic de culoare în suflet, dacă totul din

jur ţi se pare gri şi cojit. Pentru că totul în jurul lui Amelie e gri şi cojit, mai puţin camera ei. Când e prezentă oriunde altdundeva, nimeni nu bagă de seamă decorul trist. Amelie îi dă puls din privirea ei vie. Când se mută în camera ei, plină de culoare, Amelie devine uneori tristă. E locul în care are timp să se analizeze, să îşi caute ce anume vrea din viaţă.

Amelie reuşeşte să trimită un pitic de grădină în voiaj în jurul lumii. Amelie reuşeşte să îţi aducă aminte că nu ai oasele din sticlă, şi chiar dacă le-ai avea, tot ai găsi o metodă cum să te bucuri de lucrurile mărunte. Amelie se îndrăgosteşte ca un copil. Şi face din dragoste un joc. Ce-ar fi să facem toţi din dragoste un joc cu

săgeţi albastre şi măşti de Zorro?

Şi cu toate astea, Amelie trăieşte în aceeaşi lume ca şi noi. În aceeaşi lume gri şi cojită. Filmul e franţuzesc, adică vă imaginaţi că lumea nu are cum să fie în vreun fel idilică sau plină de eroi. Şi tocmai de-asta e

fabulos, pentru că nu-ţi vine să crezi cât de aproape eşti de zâmbetul unui străin sau chiar de propria fericire. Numai să încerci.