Cartea

Vorbeam adineori cu Adina, pe care am cunoscut-o când eram amândouă în anul I, eu la Drept şi ea la Litere, şi o întrebam, curioasă ca un copil, cum e să vezi prima dată în faţa ochilor cartea la care ai lucrat, cu numele tău pe ea. Să o vezi nouă, să o miroşi, să o răsfoieşti. Îmi imaginez că e un sentiment minunat. Probabil că e un moment pur de fericire. Aşa mi-l imaginez, cam aşa spune şi ea. Adina îşi lansează cartea marţi. E o carte-album despre Traian Demetrescu. Dacă vreţi să participaţi, sunteţi invitaţi marţi la 12.00 la Casa de Cultură Traian Demetrescu.

De când mă ştiu, am avut două visuri mari şi late. Primul vis era să câştig Oscarul. Adică să devin actriţă. Să joc teatru, dar mai ales să joc în filme. Să cuceresc Hollywood-ul. Să fiu talentată, celebră şi fericită. Mi se părea atât de posibil, că acum mi-e ruşine.

Al doilea vis al meu mare şi lat era să devin scriitoare. Cele două visuri nu au fost concomitente, ci succesive. Aşa poate înţelegeţi de ce diferenţa de substanţă dintre ele. Mai ales că ultima oară când m-am gândit să iau Oscarul aveam vreo 11-12 ani. Aşadar, visul meu de adolescentă, cel mare şi lat, cel intim, era să devin scriitoare. Dar nu orice fel de scriitoare, ci una foarte bună. Chit că aş fi avut o singură carte, dar cartea aia să fie foarte bună. Visul ăsta încă se mai agaţă de câte un colţ de-al meu, mă sâcâie. Eu nu îl mai vreau şi nici nu mai am chef de el. Nu ştiu de ce mai supravieţuieşte.

Şi acum să vedeţi ironia sorţii. Pentru o vreme, am fost actriţă. Mi se pare acum că a fost o altă viaţă. Am început să fiu un soi de actriţă dinainte să mă duc în clasa I şi cred că ultima oară pe scenă am fost tot pe la 11-12 ani. Chiar nu mai ţin minte. Am fost pe foarte, foarte multe scene din ţară. Erau concursuri de umor şi eu intram în concurs cu un nene din Craiova. “Cuplul G2″ – George şi Gabi. Am avut ceva succes. Dacă nu aş avea nişte trofee pe după şifonier şi un teanc de diplome cu locul I, jur că toată povestea mi s-ar părea că vine dintr-un film independent despre o fetiţă care nu are nicio legătură cu mine. Dar e reală. Şi sunt oameni acum celebri care pot să certifice asta. Aveam 7 ani şi învăţam scenete întregi pe dinafară şi aveam un fel anume să le interpretez. Am făcut treaba asta până pe la 10-12 ani, cum spuneam. “Ceapa de Aur” – Făgăraş, “Castigat Ridendo Moris” – să fie Târgovişte?, “Prazul de Argint” al nostru din Craiova, mai era un concurs la Târgu Jiu, unul sigur a fost la Bistriţa şi poate au mai fost, dar toată povestea mi se pare acum atât de departe de mine, încât mi-e greu să îmi amintesc. Era un circuit de festivaluri de satiră şi umor, organizate anual. La un moment dat, am hotărât să nu mai fac asta. Şi nu am mai făcut. Aşadar, am fost pentru o vreme actriţă. O actriţă în miniatură, inconştientă cumva că e actriţă, pe scenele sindicatelor din România primilor ani din anii ‘90, spunând scenete amuzante despre tranziţia sucită. Visam să câştig Oscarul.

Apoi m-am apucat serios de şcoală. Serioasă la şcoală eram şi înainte să îmi părăsesc prima carieră. Cred că a fost păcatul meu, am fost mereu serioasă la şcoală şi am făcut mereu alte lucruri în afară de şcoală, unde, la fel, îmi doream să fiu serioasă. Dacă nu aş fi fost serioasă şi la şcoală, cu siguranţă că aş fi ajuns să fac şi eu ceva după ce am renunţat să fiu copil. Am vrut mereu performanţă aşa că am învăţat mereu pentru lucrări, olimpiade, concursuri. Limba română a fost întotdeauna preferata mea. Şi desenul, pentru o perioadă, cât timp l-am făcut cu doamna profesoară Dorobanţu din gimnaziu, Dumnezeu să o ierte.

Apoi la liceu pasiunea mea pentru limba română a crescut exponenţial. Doamna Ofelia are un rol important în povestea asta. Iar visul să devin scriitoare creştea şi el, după cum creştea pasiunea pentru cărţi, interpretări şi idei. Până într-o zi, când, ciocnindu-mă aiurea de lumea reală, am observat că acel ceva numit “buzunare” era mai gol decât golul însuşi şi am hotărât, înainte să trec într-a doişpea, să îmi iau un job peste vară. Aşa am ajuns în presă, la un zieruleţ local din Craiova. Jobul de peste vară împlineşte cinci ani în iulie 2009. Zieruleţul local a dispărut la câteva luni după angajarea mea. Dar apoi a urmat un alt zieruleţ, încă un zieruleţ şi tot aşa, încât mi-e şi lene să îmi trec în CV toate numele lor. Din fericire pentru conştiinţa mea lungul şir de zieruleţe merge de vreun an jumate în paralel cu un ziar mai mare şi mai serios, Evenimentul Zilei, dar la care mă ocup tot de probleme locale. Concluzionând, mi-am irosit cuvintele timp de cinci ani în articole de presă despre întâmplările din orăşelul meu. Cuvintele care zăceau în mine pentru Cartea mea s-au împuţinat cu fiecare articol scris, ideile s-au dezbrăcat şi s-au schilodit. Visul meu era să devin o foarte bună scriitoare.

De-asta am întrebat-o pe Adina ce a simţit când a văzut o carte, proaspăt scoasă de sub tipar, cu numele ei pe ea. Ce frumos trebuie să fie! Probabil că eu nu o să îmi scriu niciodată Cartea. Pe de o parte, cuvintele mi s-au schilodit, şi eu odată cu ele. Pe de altă parte, am o vocaţie din ce în ce mai puternică spre autocompătimire şi lene, chiar spre inerţie.

De ce m-au apucat poveştile şi sinceritatea? Habar n-am. Nu mai scrisesem de mult despre mine.