Le Fabuleux destin d’Amélie Poulain e fabulos

După ultimul cadru, cu Amelie fericită, muzica îţi ta na, na na, na în minte pentru ore în şir.

Povestea asta nu ţi se cuibăreşte în minte doar dacă eşti un visător, un adult rămas captiv în fanteziile copilăriei, ci, mai ales, dacă ai uitat cum e să fii copil. Dacă nu mai ai pic de culoare în suflet, dacă totul din

jur ţi se pare gri şi cojit. Pentru că totul în jurul lui Amelie e gri şi cojit, mai puţin camera ei. Când e prezentă oriunde altdundeva, nimeni nu bagă de seamă decorul trist. Amelie îi dă puls din privirea ei vie. Când se mută în camera ei, plină de culoare, Amelie devine uneori tristă. E locul în care are timp să se analizeze, să îşi caute ce anume vrea din viaţă.

Amelie reuşeşte să trimită un pitic de grădină în voiaj în jurul lumii. Amelie reuşeşte să îţi aducă aminte că nu ai oasele din sticlă, şi chiar dacă le-ai avea, tot ai găsi o metodă cum să te bucuri de lucrurile mărunte. Amelie se îndrăgosteşte ca un copil. Şi face din dragoste un joc. Ce-ar fi să facem toţi din dragoste un joc cu

săgeţi albastre şi măşti de Zorro?

Şi cu toate astea, Amelie trăieşte în aceeaşi lume ca şi noi. În aceeaşi lume gri şi cojită. Filmul e franţuzesc, adică vă imaginaţi că lumea nu are cum să fie în vreun fel idilică sau plină de eroi. Şi tocmai de-asta e

fabulos, pentru că nu-ţi vine să crezi cât de aproape eşti de zâmbetul unui străin sau chiar de propria fericire. Numai să încerci.

Absolvenţi din toată ţara, nu veniţi la Universitatea din Craiova!

Săptămânile astea am lucrat, pe lângă multe altele, şi la Ghidul Studentului pe care îl publică Evenimentul Zilei. Cu alte cuvinte, a trebuit să strâng informaţii de la cele două Universităţi din Craiova şi apoi să scriu despre ele. A fost unul dintre cele mai grele şi odioase taskuri, pentru că:

1. Nu suport să alerg pe la uşile fasonaţilor zile la rând ca să le fac lor un serviciu

2. Nu suport Universitatea din Craiova

3. M-am săturat de scris, în general.

Dacă ar fi depins de mine, aş fi scris maaaare, cu Bold şi cu 72, pe pagina destinată Universităţii din Craiova “NU VENIŢI AICI!”, adresându-mă, bineînţeles viitorilor studenţi. Dar cum a trebuit să mănânc gogoşarii muraţi de la Universitate şi să scriu ca atare pentru Ghid, pot să vă sfătuiesc la mine acasă, adică pe blog, să NU VENIŢI AICI, DRAGI ABSOLVENŢI!

La o adică, puteţi să veniţi la Universitatea din Craiova dacă vă urâţi propria persoană suficient de mult încât să vă distrugeţi viitorul. Sau dacă pur şi simplu aveţi o plăcere din a vă lăsa torturaţi intelectual, până când intelectul vostru se va autoabsorbi şi va dispărea.

Nu vorbesc din cărţi, ci din postura studentului în anul III la Drept, la Universitatea din Craiova. Asta după ce am trecut ca liceană prin Carol I, la mate-info intensiv engleză. Şi vă spun sincer, cât pot eu de sincer, că un singur lucru îl regret în viaţa mea mai mult decât faptul că m-am căpătuit cu loc de muncă înainte să trec în clasa a XII-a, şi anume faptul că am rămas în Craiova la Universitate.

Şi dacă nu vreţi să mă credeţi pe cuvânt, o să vă dau şi câteva motive punctuale să nu veniţi la Universitatea din Craiova, pe care o să le enumăr aleatoriu, pentru că toate mi se par la fel de importante, şi mi-e greu să le clasific:

1. Dotările: sunt sub orice critică. A fost renovată o aripă a clădirii, unde au săli parcă cei de la Litere. Dar prea puţine săli renovate sunt pentru uzul studenţilor. În rest, pereţii pică pe voi. Şi brumele de remobilări care s-au făcut, sunt făcute de mântuială. În plus, nu o să vedeţi pe nicăieri profesori cu laptopuri şi videoproiectoare. Noi am avut doar unul în trei ani de cursuri care a recurs la asemenea metode. De un an, se chinuie să renoveze şi holul de la intrarea în Universitate. Mi se pare anormal să se stea un an întreg cu intrarea principală închisă, şi cine ştie cât se va mai sta de acum încolo, pentru un hol interior. Cei care administrează banii Universităţii sunt incompetenţi, după umila mea părere. Sau pur şi simplu nu vor să meargă lucrurile bine. Cât despre bani, ei curg gââârlăăăă din taxele care sunt foarte mari. Practic, taxele sunt la fel ca la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, dar serviciile oferite sunt îngrozitoare.

2. Căminele. Sunt doar 2 cămine renovate, care arată uman şi european. Nu vă faceţi însă speranţă că puteţi prinde un loc în ele. Mafia lucrează la cote maxime când vine vorba de repartizarea în căminele de trei stele. Ori intraţi în graţiile unui personaj Stelică Bărăgan parcă, de la o organizaţie studenţească, ori vă plătiţi la greeeeeu şpagă la administratori sau la cine oţi găsi să plătiţi, ori aveţi unchi sau mătuşi cu nume mari sau cu prieteni cu nume mari. Simplule viitor student, tu eşi condamnat să stai în mizerie patru ani. Adică într-unul din celelalte cămine, care au băi comune şi care nu au mai fost văruite de ani buni, în care va trebui să îţi împarţi cei cinci metri pătraţi cu cel puţin încă trei studenţi.

3. Profesorii. Sunt foarte rari profesorii care se gândesc la cariera ta. Dar foarte, foarte, foarte rari. Majoritatea nu lasă studenţii să iasă în faţă. Sub nicio formă! Nu ai să vezi pe nicăieri informaţii transparente despre burse, Socrates sau de oricare alt fel, nu ai să simţi de nicăieri sprijin academic, nu vei fi invitat la nicio conferinţă, nu vei fi ghidat spre cercetare, nu vei face practică de niciun fel, nu vei participa la proiecte de niciun fel. Cursurile sunt o înşiruire plicticoasă de vorbe dictate de la catedră. Unii profesori au nesimţirea să se prefacă că îţi dictează din capul lor, dar de fapt, au cartea deschisă în spatele genţii de pe catedră. Carte pe care vei fi obligat să dai, în medie, între 500 de mii şi 1 milion, dacă vrei să treci examenul. Majoritatea profesorilor sunt atât de îmbuibaţi, că nici nu se pot mişca pe holurile Universităţii.

4. Examenele. Nu mă arunc să te sperii că dacă nu dai şpagă, nu treci vreun examen. Din fericire, nu mi s-a întâmplat până acum lucrul ăsta. Cu alte cuvinte, dacă eşti serios şi înveţi, treci examenele şi fără bani. Că iei note mai mici decât cei care nu ştiu să scoată două vorbe şi ştiu ce să scoată din buzunar, asta e partea a doua. Pot să îţi spun însă că sistemul de examinare e complet anapoda. Nu vei avea o imagine clară a ceea ce şti. De regulă, ţi se cere să fi un mic roboţel. Un reportofon, ca să spun mai bine. Prea puţini sunt cei care îţi solicită rotiţele. În plus, trebuie să ştii din start că odraslele de vedete locale, de politicieni, de profesori universitari, de personalităţi în domeniu, sunt din start cu câteva puncte în plus mai deştepţi ca tine.

5. Perspectivele. Nu ai niciun fel de perspectivă. Nu ai decât să mori intelectual după ce termini Universitatea asta. Dacă eşti norocos, şi eşti un luptător de felul tău, cauţi tu singurel cu mânuţele tale pe google concursuri şi conferinţe şi cursuri de vară. Altfel, nu ai nicio şansă să faci un master undeva în afară. Dar nicio şansă!

6. Săli de cursuri. Dacă vrei să fii student la filosofie-geografie sau la ştiinţe politice sau la comunicare şi relaţii publice, fugi cât mai poţi.  Facultăţile astea nici măcar nu au suficiente săli de cursuri şi vei fi obligat să te plimbi între Horticultură şi EFS. Cât despre sălile de cursuri existente, mai bine mă abţin.

Am menţionat că eşti lăsat în voia tocitului? Cred că da. Dar mă indignează de câte ori mă gândesc. În liceu am făcut de 300 de ori mai multe proiecte ca în facultate. Asta spune ceva, nu? Cu un pic de efort din partea ta, vei reuşi să fii lăsat detot în pace la Universitatea din Craiova. Dacă eşti la taxă şi banii tăi sunt buni, dacă eşti la stat şi statul plăteşte frumuşel locul tău, atunci nimeni nu are nimeni nimic împotrivă să fii lăsat în pace.

Şi uite aşa am rezistat eu cu nu ştiu câte servicii în timpul facultăţii. Din fericire, am avut noroc şi am dat  şi peste o profesoară căreia îi pasă de studenţi. Aşa am ajuns să şi particip la  European Moot Court Competition - un concurs de procese simulate organizat de Curtea Europeană de Justiţie şi de Universitatea Cambridge. Până la urmă, este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla în facultatea de Drept. Chiar mai bun decât o bursă Socrates la Dijon.

Apropo de asta, să ştiţi cei care aveţi de gând să veniţi la Craiova, că oamenii de aici sunt francofoni şi francofili şi franco-ce-o-fi-numai-francezi-sa-fie. Aşa că dacă ştiţi engleza profi, nu aveţi nicio şansă să vă alegeţi cu vreo bursă, pentru că toate protocoalele de colaborare sunt cu facultăţi în care se studiază în franceză, mai sunt câteva în italiană şi chiar şi mai puţine în spaniolă.

Pfiu… cam asta strânsesem în mine de când lucrez la tâmpenia aia de ghid al studentului.

I’m done now.

Bulevardul european, umbră ceauşistă

Singurul mod în care te poţi plimba cu o figură admirativă de la kilometrul zero al Craiovei până la ieşirea dinspre Billa, este să îţi imaginezi că te aflii într-un muzeu al monştrilor comunismului. Numai într-un asemenea amplasament şi-ar putea găsii locul blocurile care mărginesc bulevardul Nicolae Titulescu – da, acel bulevard care se află veşnic „în lucrări”.

Pentru că, dacă nu îţi imaginezi că te plimbi într-un muzeu şi eşti conştient că te aflii, de fapt, în oraşul tău – pe cât de urât, pe atât de real, rişti să devii depresiv. Cea mai bună abordare este totuşi ignoranţa. Starea pe care ne-o însuşim cu toţii când trecem indiferenţi printre blocurile care mai au puţin şi cad pe noi în toată splendoarea hidoşeniei lor.

Turnuri degradate gradual

Cele mai lipsite de culoare blocuri „la vedere” ale Craiovei – adică blocurile pe care vizitatorii le observă inevitabil când traversează oraşul, sunt cele de pe bulevardul Nicolae Titulescu. De fapt, giganţii din beton insistă să introducă o nouă categorie în paleta de culori a lumii: griul maroniu, găunos şi cojit al blocurilor lui Ceauşescu. Turnurile care îţi urâţesc întâia dată privirea pe traseul menţionat sunt cele peste care dai după ce treci de Schmit. Degradarea lor se produce treptat, începând cu parterul. Şi asta pentru că, mai aproape de pământ, sunt nişte bieţi copaci care maschează urâciunea faţadei. Până la ultimul etaj, faţada în sine dispare şi rămâne un schelet bolnav, dezvăluit fără voie de cojile din pereţi care s-au desprins sub povara timpului.

După blocuri

După blocurile cu vedere la bulevard, se află alte blocuri. Spre deosebire de primele, ele sunt şi mai bolnave. Parcă nu mai văd şi nu mai aud de mult, parcă sunt scalpate şi puse la conservat fără formol. Parcă sunt împietrite în cădere şi imploră să se întoarcă în pământ. E o imagine care ar trebui să descrie urâtul în orice dicţionar cu imagini. Când vezi totuşi o gospodină cum scutură cu voioşie faţa de masă pe geam, drept în grădina din faţa blocului, îţi dai seama nu neapărat că obiceiurile rele ale românilor vor supravieţui integrării în orice-o fi, ci că oamenii trăiesc în spatele acelor pereţi atât de urâţi. Că, practic, singurul lucru care le oferă intimitate, în raport cu exteriorul, sunt aceşti pereţi decăzuţi. Şi poate că locuitorii unui oraş european merită mai mult.

O platformă de beton şi trei fiare ruginite

Tot în spatele blocurilor de la bulevard poţi observa o platformă de beton, înconjurată pe ici pe colo de un gard ruginit, care are în capete câte două bare, ruginite şi ele. Platforma asta, în lumea civilizată, s-ar traduce prin teren de sport. O mână de copii joacă fotbal acolo, în aceeaşi hipnoză sub care ne aflăm cu toţii: obişnuinţa cu locurile urâte. Sau, mai degrabă, lipsa posibilităţii de a alege. Până la urmă, unde să îşi consume copilăria? Terenurile de sport din cartiere sunt într-un fel cireaşa de pe tortul oraşelor europene. Cine a vizitat oraşe de mărimea Craiovei din Uniune, a văzut cu siguranţă astfel de terenuri în cartiere. Craiova însă oferă o platformă de beton şi trei fiare ruginite, ca şi cum ar mai conta cireaşa, dacă tortul oricum nu există.

Cratere în Şcoala 12

Acelaşi bulevard Titulescu oferă o imagine destul de clară a infrastructurii de învăţământ: Şcoala 12. Mai exact, faţada Şcolii 12. Pe care este greu să o observi, pentru că privirea îşi e inevitabil obstrucţionată de craterul aflat în zidul de la intrare. Mai contează că şcoala are termopane?

Până la urmă, şi blocurile de vizavi au termopane. Dar, măcar o dată, să ne uităm dincolo de termopane şi să vedem cum se prelinge smoala pe zonele dezbrăcate de vopsea ale pereţilor lor laterali. Câteva blocuri mai încolo, Craiova oferă o nouă privelişte numai bună de pus în albumele urâtului: buruieni crescute în zidul decojit al parterului unui bloc.

Mutanţii comunisto-capitalişti

Poate cea mai interesantă imagine de pe bulevardul Titulescu este totuşi cea a blocurilor-mutant. Cu alte cuvinte, blocurile ale căror faţade sunt pe jumătate renovate şi pe jumătate căzute. Bulevardul e un exponent de excepţie al acestor mutaţii din logica arhitectonică a oraşului. Pentru că, la parter, s-au deschis tot felul de societăţi comerciale, expresii ale capitalismului: frizerii, marketuri, cabinete medicale, cabinete de avocatură, societăţi de investiţii financiare. Proprietarii lor au avut grijă ca faţada afacerii să fie şi ea capitalistă. Au pus mâna pe gletieră şi au acoperit cariile bocurilor, apoi au pus mâna pe bidinea şi au vopsit în nuanţe plăcute pereţii din exterior. Ce te faci însă când etajele 1 şi 2 se descompun practic peste afacerea ta? Nimic. Nu ai ce să faci.

Balconul Julietei

Şi când credeai că le-ai văzut pe toate de pe bulevardul Titulescu, nu ai cum să nu te opreşi în faţa unui balcon şubred, pe jumătate îngrădit cu bare de fier, pe jumătate zidit, de la etajul I al unui bloc din apropierea Billa. Contrastul e evident, cu atât mai mult cu cât sub balcon este faţada renovată a cabinetului unui medic de familie. Şi nu ai cum să nu te gândeşti că dacă respectivul ar fi fost balconul Julietei, printr-o ghiduşie a soartei, atunci Romeo ar fi fugit mâncând pământul de sub el, de frică să nu i se prăbuşească în cap.

Înainte, nr. 6

Program summitul NATO 3.04.2008

• Ora 08:30 - Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic la nivelul şefilor de stat şi/ori Guvern, la Palatul Parlamentului - Sala Unirii

• Ora 11:00 - Reuniunea extraordinară la care participă membrii NATO şi şefii de delegaţii ai ţărilor invitate, la Palatul Parlamentului - Sala Unirii

• Ora 12:35 - Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, susţine o conferinţă de presă

• Ora 13:00 - Dejun de lucru al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic - liderii celor 26 de state membre NATO se întâlnesc cu şefii de stat şi de guvern ai celor 23 de state partenere pentru pace, la Palatul Parlamentului - Sala Rustic

• Ora 15:15 - Reuniunea liderilor ţărilor NATO cu preşedintele Afganistanului, Hamid Karzai, la Palatul Parlamentului - Sala Unirii

• Ora 17:55 - Fotografia oficială

• Ora 19:45 - Program cultural oferit de preşedintele României, la Ateneul Român

• Ora 20:00 - Program cultural urmat de o recepţie pentru delegaţi, la Teatrul Naţional

Preluat de pe www.evz.ro

Cum să distrugi imaginea României dintr-o lovitură

Când te preocupă imaginea ta ca ţară, dacă ai fi o ţară sănătoasă la cap, ai avea grijă de cei care pun etichete imaginii tale. Dar dacă te numeşti România şi eşti condusă de nişte incompetenţi duşi cu pluta, o să îi tratezi pe responsabilii cu eticheta … cu fundul.

Când aterizează, îi laşi de proşti la aeroport, fără posibilitatea să ajungă în oraş. Când într-un final îi încolonezi într-un autobuz oficial, şi le promiţi că vor circula fără probleme pe culoarul oficial, eliberat de trafic, şoferul are grijă să îi ducă fix în traficul celebru al Bucureştiului. Când ajung să îşi ridice acreditările, o problemă tehnică minoră - nu mergea imprimanta, face ca o bună parte din ei să rămână fără ecusoanele de acreditare. Lipsa ecusoanelor, deşi cauzată de organizatori, a lăsat mulţi jurnalişti străini pe dinafara Palatului Parlamentului.

Cei care au avut totuşi norocul să intre, au intrat degeaba, pentru că sistemul de sonorizare nu funcţiona, astfel încât nu au putut auzi discursul susţinut de Bush în altă parte a Bucureştiului, transmis live în sala de presă a PP. Mai mult, ştirile de la TV au spus cum organizatorii au avut grijă ca singurele produse alimentare aflate la barul din Parlament să fie biscuiţi, astfel încât presa de pe 7 continente să moară de foame, în cazul în care oamenii nu şi-au adus sandvişul la pacheţel.

Autorităţile române nu îi suportă pe jurnaliştii români. Pentru ei, suntem un fel de insecte bâzâitoare, oribile, care “merită şi trebuie” strivite, în orice fel, moral sau fizic. Dar să îi trateze la fel şi pe cei care ne vizitează din toate continentele lumii, e incalificabil. Şi dacă România are o etichetă găunoasă, să fiţi convinşi că episodul de la summit garantează că eticheta asta va dăinui încă pentru mult timp de aici înainte!

Pentru că presa din străinătate a reacţionat prompt, fără să poată fi acuzată că e tonomat. Iată cum:

Fără taxiuri, fără ecusoane, fără sunet - bun venit în România, gazda summitului NATO din 2008, relatează Reuters, referindu-se la o serie de probleme întâmpinate de jurnaliştii veniţi la Bucureşti pentru acest eveniment.

Jurnaliştii care au sosit pentru o conferinţă a Alianţei în această ţară fostă comunistă, care a aderat recent, au avut primul şoc la Aeroportul Otopeni, ieri, când au constatat că nu sunt taxiuri care să îi transporte până în centrul Bucureştiului, continuă reportajul un jurnalist Reuters.

Reporterii au fost invitaţi să ia un microbuz oficial şi li s-a spus că acesta va putea folosi culoarul unic instalat pe stradă, până în oraş, dar nu a fost aşa.

După ce au rămas blocaţi prin trafic timp de 90 de minute, unii jurnalişti au fost împiedicaţi să intre în centrul de presă al summitului, deoarece calculatoarele nu au putut tipări ecusoanele de acreditare. Altora li s-a spus că cererile lor sunt încă verificate de securitate.

“Reveniţi peste două ore”, i s-a spus unui reporter al agenţiei Reuters. Unii jurnalişti încă nu aveau ecuson miercuri, la o zi după sosire, şi li s-a interzis intrarea la summit.

Odată ajunşi în Palatul Parlamentului, care are 3.000 de săli şi a fost construit sub numele “Casa Poporului” de fostul dictator Nicolae Ceauşescu, jurnaliştii au întâmpinat o nouă problemă.

Buzele preşedintelui american George W. Bush s-au mişcat în tăcere, în timp ce susţinea un discurs într-un alt loc din oraş (conferinţa de presă de la Palatul CEC dn această dimineaţă - n.r). Legătura audio nu funcţiona, iar căştile nu sosiseră.

Vocea lui Bush a răsunat dintr-o dată prin sălile de marmură după ce pronunţase două treimi din discurs, conexiunea fiind stabilită.

Căştile au sosit la o oră după ce terminase, dar înregistrarea promisă de la o conferinţă în care miniştri şi lideri de opinie de ambele părţi ale Atlanticului au dezbătut subiecte legate de summit nu a fost furnizată.

În schimb, jurnaliştii au putut viziona imagini cu limuzinele care aşteptau la aeroport.

Preluat de pe www.evz.ro

Faţa cenuşie a Craiovei

 

Calea europeană a oraşului a înlemnit în proiecte ceauşiste: clădiri ştirbe, balcoane în chiloţi, turnuri monstruoase

Cînd cobori dintr-un avion, pe un aeroport dintr-o ţară străină ţie, ai ochii mai deschişi ca niciodată şi încerci să acaparezi totul cu privirea roată. De prima impresie nu scapi uşor. Dacă e proastă, o să fie ca o mîncărime persistentă. Oare cum s-o fi imprimat oraşul pe retina celor cîţiva americani care au aterizat recent la Craiova?

de Gabriela Zanfir

Premierul Călin Popescu Tăriceanu, într-un exces de dezamăgire capitalistă, a spus că de cîte ori vine în Craiova i se pare că intră într-un oraş „prăfuit, amărît, cu influenţe pesediste.” El a vrut să-l atingă astfel pe primarul Antonie Solomon, actual pedelist, fost pesedist. Dar în spatele atacului cu profunzimi electorale, se ascunde totuşi un adevăr. O imagine cît se poate de tristă. Poate că noi, cei care respirăm zilnic aerul Craiovei, cei care alergăm de la serviciu acasă şi invers fără să mai privim în jur, cei care ne-am obişnuit să fim lipsiţi de o viaţă urbană reală – cu evenimente culturale, sociale, clădiri noi şi înalte, sporturi, transport public decent, poate că nu ne dăm seama că trăim cu adevărat într-un oraş prăfuit şi amărît.

Case colorate, de-a valma

O oră. Nu vă trebuie mai mult să vă daţi seama că Tăriceanu a spus adevărul, chiar şi pe tonul acela oarecum arogant. Trebuie doar să puneţi mîna pe un aparat de fotografiat, să lăsaţi grijile acasă sau la serviciu, şi să porniţi la pas prin Craiova cu ochii larg deschişi. Înainte vă propune pentru prima parte a serialului „Craiova cenuşie” traseul Lăpuş – Universitate. Adică, în mare parte, bulevardul Calea Bucureşti. Pentru că acesta este locul unde te-ai aştepta cel mai puţin să vezi oraşul mohorît în bătaia prafului. Pomeneam mai sus de aeroport. Americanii, odată coborîţi din avion, au intrat în oraş pe lîngă Hanul Doctorului. Casele frumoase, noi, cu cîte un etaj – poate două, şi acoperişuri roşii trebuie să li se fi părut drăguţe, dacă nu ar fi observat că arată ca un dublu curcubeu, şi, în afară de asta, sînt împrăştiate în jurul căii ferate fără nici un fel de reper estetic. Fără străduţe largi şi liniştite, fără peluze, fără spaţiu între ele.

Expoziţie de chiloţi la nivel înalt

Apoi, trebuie să li se fi încreţit pielea dintre sprîncene, să fi îngustat ochii şi să fi zis „Good Lord!”, de îndată ce au dat cu ochii de blocurile comuniste. Gri, bej, maro şters de timp, grena uitat de vreme şi scrijelit, alb făcut gri, maieuri, chiloţi şi fuste pe post de paravane la balcoane. Noroc cu asfaltul de dinainte de podul Electroputere, care face valuri-valuri, pentru că aşa s-or fi zguduit un pic americanii şi poate li s-o fi descreţit fruntea. Îi lăsăm pe americani, pentru că nu putem bănui ce traseu au urmat, dar noi continuăm drumul spre Universitate. La Viitorul, blocurile turn parcă sînt nişte uriaşi bolnavi de scabie. Unde mai pui şi ciudăţenia de casă, jumătate renovată şi vopsită galben, iar cealaltă jumătate lăsată în paragină. În aceeaşi zonă se află un soi de S 200 de cartier: scheletul sumbru al unei clădiri care trebuia să devină spital şi despre care se spune că ar fi blocat la un moment dat o macara în interiorul lui. Construcţia se află în spatele spitalului de boli infecţioase şi cu puţină atenţie se vede chiar de pe bulevard.

Stomatologia ştirbeşte bulevardul

Mai departe pe Calea Bucureşti, parcările şi gazonul din faţa blocurilor cu vedere la stradă reuşesc, de regulă, să nu lase ochiul trecătorilor să zboare spre blocuri. Pentru că dacă s-ar întîmpla aşa, aceştia ar vedea că pînă şi blocurile care se vor mai arătoase la prima strigare pe piaţa imobiliară, nu sînt. Şi din ele lipsesc bucăţi, nici ele nu au mai fost vopsite de peste 20 de ani, iar balcoanele au ruginit. Poşta şi stomatologia din Calea Bucureşti par a fi decupate din Almanahul ’86, dar nu în formatul revistei de-atunci, ci cum a ajuns ea astăzi prin rafturile nostalgice, îngălbenită, ştearsă şi tocată de vremuri. După ce treci de Şcoala nr. 21, dacă privirea scrutează zarea printre blocurile cu iţire la bulevard, dai de nişte dreptunghiuri amorfe, maronii şi parcă ştirbe, blocuri cu patru etaje ascunse de rîndul celor care au fost cîndva albe şi care ies direct în stradă.

Discovery se lasă aşteptat

Blocurile de la Piaţa Mare sînt mai noi şi, cu ceva indulgenţă europeană, să zicem că mai puţin deprimante. Aşa ar spune craiovenii, doar că ei se referă numai la blocurile de la faţa străzii. Şi acestea, la o privire mai rece, sînt departe de a se compara cu genul fotogenic de construcţie. Dar, nici nu e nevoie să le ocoleşti, că se văd în spatele lor blocuri decojite ca un trunchi de copac putrezit. Sînt atît de morbide, încît te întrebi cum de încă nu s-a făcut un documentar pe Discovery vizînd exponente ale măreţei arhitecturi comuniste. Peste drum, în dreptul staţiei de tramvai, blocul de la colţ aproape că trece neobservat din cauza multitudinii de expresii ale capitalismului, pe care le găzduieşte la parter - magazine, bănci, schimburi valutare. Blocul în sine e gri, prăfuit şi amărît, vorba premierului. Mai mult, îi lipseşte o bucată din corp, chiar cu vedere la stradă.

Moştenire de la Stalin

Blocurile de locuinţe şi primele cartiere muncitoreşti au apărut în Europa de Est odată cu „Planul principal pentru Moscova”, lansat de Stalin, în 1935. Conform planului, trebuia ridicate cartiere de blocuri similare, care să aibă cel puţin şase etaje. Ţelul era de a oferi locuinţe ieftine ţăranilor aduşi să lucreze în fabrici şi uzine. Prin cazarea proletariatului în locuinţe identice, se mai urmărea şi curmarea tendinţelor individualiste, considerate periculoase pentru „omul nou.” După impunerea comunismului în Europa de Est, Rusia a exportat moda cartierelor muncitoreşti în toate ţările-satelit. Prefabricatele din care s-a construit majoritatea acestor blocuri au o durată medie de viaţă de aproximativ o sută de ani, astfel că nu vor dispărea curînd. Dar cum hidoşenia lor sporeşte de la an la an, ar trebui măcar să fie „coafate”. Văruite în exterior, izolate termic, împrejmuite cu spaţii verzi, acoperite cu mansarde.

S 200, cu S de la sinistru
Pentru finalul primului tur al Craiovei cenuşii, am păstrat bomboana de pe tortul amărît al oraşului: monstrul S200. Ce am mai putea noi scrie despre el, care să nu se fi scris în ultimii 15 ani? Poate doar că, deşi rectorul Universităţii a inaugurat oficial lucrările anul trecut, firma constructoare e sublimă, dar lipseşte cu desăvîrşire de pe şantier. Sau nu chiar cu desăvîrşire totală, pentru că, să recunoaştem, de-a lungul unui an au reuşit să pună nişte pereţi de plastic la cîteva dintre etajele mastodontului. Culmea e că uriaşul schelet a intrat atît de mult în peisajul craiovean, încît oamenii nici nu-l mai observă. Nimeni nu se sinchiseşte de el. N-o să vedeţi curioşi că se uită în sus la el, cu mîinile în şold, sau cu ele pîlnie la ochi. Imaginaţi-vă însă ce-or zice americanii noştri de la Ford, cînd s-or izbi de umbra expansivă a „sinistrului”. Ne oprim aici, e deja prea mult chiar şi pentru ziarişti obişnuiţi cu faţa cadaverică a tronsonului care taie Craiova de la răsărit la apus, sau invers, în caz că vă simţiţi integraţi în lumea civilizată. Revenim săptămîna viitoare cu imagini de tristă arhitectură, care leagă kilometrul zero de Balta Craioviţei.

Înainte, luni, 31 martie 2008

Penelope, sau cum să găseşti basmele pe strada ta

După ce au trecut cu creştetul capului de colţul mesei, oamenii nu mai cred în poveşti. Nu spun că e bine să creadă în poveşti, dar nici că ar face vreun rău cuiva dacă totuşi cred.

Poate unul dintre cele mai reconfortante sentimente este să recapeţi preţ de câteva momente certitudinea că există magie, ca atunci când te mirai cum de îngălbenesc toate frunzele toamna.

Penelope îţi dă sentimentul ăsta. E un basm ale cărui întâmplări se desfăşoară la porţile unei metropole americane. Sunt multe lucruri de învăţat şi de contemplat în povestea lui Penelope. Sunt lecţii de viaţă, teme de gândire. Este dragoste. Sunt culori perfect definite şi vii. Sunt cadre care alunecă unul din altul. E o poveste închegată, rotundă, frumoasă.Dar, totuşi, Penelope se află printre recomandările mele nu pentru toate acestea, ci pentru faptul că mi-a redat pentru o oră şi un pic sentimentul că Toamna este o zână căreia îi place aurul şi care, drept urmare, îmbracă pământul în auriu o dată pe an. E un film pe care vi-l recomand din toată inima.

Regia: Mark Palansky

Scenariu: Leslie Cavany

Cu: Christina Ricci, James McAvoy, Reese Whiterspoon

Trailer:

Casa Albă: “Bush se va întâlni cu preşedintele Vasesque”

Mai să mă înec de râs când am văzut ce scrie într-un comunicat de presă postat recent pe site-ul Casei Albe, preluat de agenţiile româneşti.
“Preşedintele SUA, George W. Bush, se va deplasa la Constadt, pe litoralul Mării Negre, pentru a se întâlni cu preşedintele Vasesque.”

Aşa apare în transcriptul conferinţei de presă a consilierului pe probleme de securitate naţională al preşedintelui american, publicat pe site-ul Casei Albe.

“România este un partener apropiat al Statelor Unite şi s-a dovedit a fi un aliat de valoare al NATO după ce s-a alăturat Alianţei, în 2004. Cei doi preşedinţi vor discuta despre o gamă de probleme bilaterale”, a spus oficialul american. Chiar dacă nu se ştie cum îl cheamă pe preşedintele acestei minunate ţări.

=)) Deşi nu ar mai trebui, prostia americanilor continuă să mă surprindă neîncetat, cu fiecare gogomănie pe care o scot pe a lor mouth.

COD ROSU si in 2008, dar mai rar ca in 2007

Temperatura medie a anului 2008 va fi, in perioada aprilie-septembrie, peste mediile multianuale, iar in vara sunt asteptate temperaturi de peste 40 de grade Celsius, dar mai putina seceta decat in 2007, a declarat, luni, directorul ANM, Ion Sandu.

Potrivit directorului de la Administratia Nationala de Meteorologie (ANM), desi cantitatea de precipitatii din 2008 va fi sub media normala, Romania nu se va confrunta cu seceta extrema, comparabil cu anul trecut.

Ion Sandu a declarat ca temperatura medie va fi cu doua, trei grade peste normal, insa perioadele cu temperaturi foarte ridicate nu vor fi de lunga durata. Cu toate acestea, meteorologii sutin ca si in vara lui 2008 Romania se va confrunta cu temperaturi de peste 40 de grade Celsius, mai rar insa decat in 2007 si pe intervale de timp mai scurte.

Potrivit directorului ANM, luna februarie a acestui an a fost cea mai secetoasa din istoria meteorologiei, fiind inregistrati doar zece litri de precipitatii pe metru patrat, in conditiile in care media normala pentru aceasta perioada este de 30 de litri pe metrul patrat.

Din luna iunie, temperatura medie va incepe sa inregistreze valori peste normele climatologice, situatie care se va prelungi si in iulie si august.

Cantitatea de precipitatii va fi sub media multi-anuala in intervalul iunie-august, iar in ultima luna a verii este asteptata si o extindere a secetei.

Sursa: Hotnews.ro

Rodica Mitroi, noua purtătoare de cuvânt a DJT Dolj

Începând cu această săptămână, Direcţia Judeţeană de Tineret Dolj are o nouă purtătoare de cuvânt: Rodica Mitroi.

Rodica lucrează în prezent la “Săptămâna doljeană” (ziar pe care îl găsiţi la www.saptamanadoljeana.ro ) , dar cea mai mare parte din carieră şi-a petrecut-o la “Gazeta de sud”.

Mult succes, Rodi :*